Vârsta de 65 de ani, aproximativ echivalentă vârstei de pensionare în majoritatea țărilor dezvoltate, se considera a fi începutul batrâneții.
În numeroase parți ale lumii în curs dezvoltare, timpul cronologic joaca, însa, un rol mai mic sau inexistent în perceperea termenului de batrânețe. Mai importante sunt alte sensuri social construite ale conceptului de vârstă, așa cum ar fi rolurile persoanelor în vârsta. De fapt, s-a
constatat ca pierderea acestor roluri constituie un risc fundamental în diminuarea calitatii vietii la batrânețe.
În România, ponderea populației cu varsta de peste 65 de ani a atins 16,1% in 2011 (sursa recensământ), față de 11% in 1992, si va depasi 26% în 2060 (a se vedea: Institutul Național de Statistică, 2013, „Proiectarea populatiei Romaniei la orizontul anului 2060“). Îmbătrânirea populației reprezinta un aspect important în proiectarea politicilor sociale si demografice.
Momentul perceput de populatie ca intrare in etapa de ”bătrânețe” este momentul pensionarii, un evenim important în viața oricarei persoane, semnificația fiind copleșitoare pentru cei care au fost obisnuiți sa-și definească utilitatea prin ceea ce făceau. Copiii sunt adulți, și-au creat propria viață, fenomenul de îmbătrânire a populatiei interferând uneori cu cel de migrație a tinerilor. Pentru mulți vârstnici pensionarea este privita ca o pierdere cu efecte în reducerea veniturilor, pierderea poziției sociale și a prestigiului individual; aparișia unei imagini negative cu privire la propria persoană, de neputință, ca reprezentând o povara pentru ceilalți membri ai familiei. Persoane foarte active din mediul urban vor suporta mai greu acest moment. Dupa pensionare se poate instala așa-numita nevroză de inactivitate, care, evoluând, poate genera tulburari somatice, cardiovasculare, digestive, respiratorii. Izolarea vârstnicilor nu reprezintă o consecință doar a retragerii din activitatea socială, ci și o urmare a condițiilor restrictive de mediu (lipsa ocaziilor, evenimentelor, estomparea dorinței etc).